Blog Hamangiu

Editura Hamangiu – Partenerul tau de drept

Drept civil. Drepturile reale principale. Studiu aprofundat (extras)

Drept civil. Drepturile reale principale

În lucrarea Drept civil. Drepturile reale principale veți regăsi o analiză amănunțită a instituțiilor reglementate în Cartea a III-a a Codului civil – Despre bunuri.

Autoarea tratează riguros toate instituțiile și aspectele importante din materia drepturilor reale, precum: noțiunea de patrimoniu, aproprierea și clasificarea bunurilor, distincția lucru-bun-drept patrimonial, comparația drepturilor reale cu drepturile de creanță și cu cele potestative, regimul proprietății private și al dezmembrămintelor sale, regimul proprietății publice, posesia ca stare de fapt și elementele de publicitate imobiliară.

Cartea a fost concepută și structurată de la bun început avându-se în vedere o dublă destinație. În primul rând, studenții facultăților de drept, mai ales cei din anul II de studiu, aflați la primul contact cu materia drepturilor reale, și, în al doilea rând, practicienii și teoreticienii dreptului, în general, toți cei pasionați de cercetarea aprofundată a uneia dintre cele mai interesante părți din Codul civil.

Regăsiți mai jos un scurt extras din cartea Drept civil. Drepturile reale principale, autor Irina Sferdian:

Noţiunea de proprietate, în accepţiunea modernă, s-a îndepărtat mult de ceea ce reprezenta proprietatea romană[1].

Romanii considerau lucrul ca o constelaţie de elemente. Elementele periferice erau reprezentate de diferitele utilităţi ale lucrului, usus şi fructus, iar nucleul era format de lucrul în sine, independent de orice utilitate pe care o are, respectiv calitatea sa de a fi propriu cuiva. Această disociere şi opoziţie între dimensiunea utilitară a lucrului şi cea privativă explică de ce, când lucrul este grevat de uzufruct şi sunt transferate utilităţile lucrului uzufructuarului, nudul proprietar conservă lucrul în sine[2].

În dreptul roman, proprietas avea particularitatea că nu era susceptibilă de a fi transformată într-un drept. A transfera proprietatea însemna a transfera lucrul în ceea ce are el esenţial, adică în calitatea sa de a fi propriu cuiva. Se distingea astfel transferul proprietăţii de transferul utilităţilor lucrului. Prin transferul utilităţilor se constituia un drept asupra unui lucru al altuia. Nudul proprietar rămânea cu un dominium asupra proprietăţii sale, asupra lucrului în sine, iar singurul care avea un drept asupra lucrului era cel care dobândea folosinţa lucrului (dominium in re propria, jus in re aliena)[3].

În doctrina contemporană, se apreciază că noţiunea de proprietate obiectivă, care a fost atât de mult timp neglijată, ar putea contribui la înţelegerea unei distincţii între proprietăţi şi bunurile incorporale. Se afirmă că într-o societate în care prevalează imaterialul, incorporalul, aplicarea criteriului tactil în diferenţierea bunurilor corporale şi incorporale ar trebui depăşită. Se consideră că ar trebui să distingem între proprietăţi şi drepturi incor- porale. Proprietăţile pot fi, la rândul lor, corporale şi incorporale. Justificarea acestei clasificări ar consta în faptul că există un corp de reguli specifice drepturilor incorporale, care nu se aplică proprietăţilor incorporale[4].

2.2.  Concepția actuală asupra bunurilor

 Articolul 535 C. civ. defineşte bunurile ca lucrurile corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.

Articolul 535 C. civ. distinge, pe de o parte, între bun şi lucru, iar pe de altă parte, între bun şi dreptul patrimonial care are bunul ca obiect.

Între lucru şi bun nu poate fi pus semnul egalităţii, după cum și între drept și bun sunt diferențe conceptuale. Lucrul are aptitudinea de a deveni bun numai prin

[1] Etimologic, proprietatea nu vine de la dominium, termen care semnifică puterea exclusivă asupra unui lucru, ci de la proprietas, care înseamnă calitatea unui lucru de a fi propriu unei persoane, de a-i aparţine, aşa cum fructus desemna calitatea unui lucru de a produce fructe; a se vedea F. ZÉNATI-CASTAING, La propriétémécanisme  fondamental  du  droit,  în  RTDciv. nr. 3/2006, p. 445-446.
[2] Idem, p. 449.
[3] Idem, p. 445-446; autorul arată că noţiunea de proprietate obiectivă are o importanţă care depăşeşte problema constituirii uzufructului, dacă ne gândim că transferul de proprietate a fost falsificat de gânditorii medievali, sub schema transferului dreptului de proprietate. Romaniștii medievali au transformat proprietatea într-un drept, marginalizând, progresiv, dominium, şi anihilând noţiunea de proprietate obiectivă, făcând să triumfe dreptul subiectiv.
[4] Drepturile incorporale sunt bunuri care se transmit prin mijloace specifice (remiterea titlului, notificare), se sting prin abandon şi sunt susceptibile de prescripţie extinctivă; a se vedea F. ZÉNATI- CASTAING, La propriété, mécanisme..., loc. cit., p. 451.

apropriere, prin sustragerea sa de la uzul public şi intrarea în sfera de apropriere privată a unei persoane. Adică, numai prin intermediul dreptului patrimonial.

Prin lucru înţelegem tot ce se află în natură, perceput ca exterior persoanei, cu o existenţă materială, în cazul lucrului corporal, sau abstractă, în cazul celui necorporal, şi pe care îl putem percepe ca fiind exterior persoanei.

Legiuitorul foloseşte în art. 535 C. civ. un criteriu unic în definirea bunurilor. Definiţia dată bunurilor nu recurge la criteriul utilităţii sau la cel al valorii economice pentru a distinge între bun și lucru, ci apelează la cel al stabilirii relaţiei între persoană şi lucru pe calea dreptului patrimonial. Acest criteriu este nu numai relevant pentru definiţie, dar şi suficient, pentru că le include şi le presupune pe celelalte. Valoarea economică a unui bun este un criteriu luat implicit în considerare în definiţie, având în vedere că dreptul care îl are ca obiect este unul patrimonial.

Fiind bunuri numai lucrurile ce fac obiectul unui drept patrimonial, legiuitorul înţelege să supună limitelor impuse de lege fenomenul de abstragere a unui bun de la uzul public. Nu pot deveni bunuri lucrurile comune care nu aparţin nimănui şi al căror uz este comun tuturor (res communes), ca aerul, apa mării, razele soarelui, după cum nu pot fi considerate bunuri nici lucrurile abandonate, părăsite (res derelictae), deoarece nu sunt în stăpânirea vreunei persoane.

Lucrurile comune sunt sustrase aproprierii pentru că trebuie asigurat accesul tuturor la utilizarea lor, fiind necesare măsuri de protecţie care să le conserve şi să împiedice o folosire abuzivă care ar dăuna tuturor. Sunt lucruri care pot fi utilizate independent de orice apropriere individuală sau colectivă. Este însă posibilă o apropriere individuală a acestor bunuri într-o anumită formă determinată, atunci când sunt captate într-un spațiu sau volum concret. De exemplu, apa mării este un lucru comun, dar îmbuteliată într-o sticlă poate fi apropriată. Res communes se deosebesc de res nullius, care sunt lucruri care, deși nu aparțin nimănui într-un anumit moment, sunt apropriabile prin natura lor. La rândul lor, și res derelictae, deși abandonate, sunt apropriabile[1].

Pot fi bunuri atât lucrurile însuflețite, cât şi cele neînsuflețite.

Animalelor nu li se recunoaşte personalitate juridică, astfel că rămân în sfera lucrurilor, recunoscându-li-se calitatea de bun atunci când sunt apropriate.

Embrionul şi fetusul uman nu pot fi considerate lucruri, după cum nu pot fi considerate nici persoane. Includerea acestora în rândul bunurilor ar echivala cu transformarea lor în obiecte comerciale, operaţiune riscantă şi cu impact negativ pe planul respectului pe care îl datorăm fiinţei umane. Nici statutul de persoană nu este recunoscut embrionului, de vreme ce suprimarea sa nu este incriminată ca omucidere de legea penală[2].

Cadavrul este considerat un lucru, dar nu poate face niciodată obiect de drept real, deoarece nu este perceput a fi un lucru ca oricare altul. De aceea se impune a fi tratat cu respect, decenţă şi demnitate. Este însă posibilă prelevarea de ţesuturi, organe sau celule cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de legea specială[3].

[1] F. TERRÉ, PH. SIMLER, op. cit., 2018, p. 10.
[2] A se vedea O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Tratat..., op. cit., p. 70-73.
[3] Ibidem.

În art. 80 C. civ. este reglementată respectarea voinţei persoanei decedate în privinţa propriilor funeralii sau a corpului său după moarte, iar în dispoziţiile art. 81

  1. civ. se arată că „prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeu- tic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi, ori, în sfârşit, de rudele în linie cola- terală până la al patrulea grad inclusiv”.

Elementele şi produsele corpului uman au un statut juridic special. Acestea nu pot face obiectul unui drept patrimonial. Legea interzice comerţul cu celule, organe şi ţesuturi, dar acestea pot fi cedate gratuit.

În cuprinsul art. 68 alin. (1) C. civ. se arată că „prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac numai în condiţiile prevăzute de lege şi cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi despre riscurile intervenţiei”.

Imaginea persoanei este un element inerent acesteia, nu este un lucru și nu este susceptibilă de apropriere. Imaginea persoanei nu este detașată de persoană, nu are autonomie, este doar modul în care persoana se manifestă în exterior. Însă, imaginile particulare care sunt obţinute prin fixarea pe un suport (pânza unui tablou, hârtia foto-grafică, sculptura) se detașează de persoană, dobândesc autonomie și pot fi apropriate, cu condiţia ca aproprierea să fie autorizată[1].

Numele persoanei nu se confundă cu persoana, ci este exterior acesteia. Numele nu este inerent persoanei, ci îi este atribuit (fie de către fondatori, în cazul persoanei juridice, fie pe baza filiaţiei, în cazul persoanei fizice). Numele este un lucru care îi aparţine celui care îi este atribuit. Faptul că același nume este atribuit mai multor persoane nu este de natură să contrazică o apropriere exclusivă, întrucât prin caracterul său necorporal, cuvântul ce reprezintă numele unei persoane face parte din categoria lucrurilor de gen, susceptibile să existe într-o multitudine de exemplare identice, care se individualizează prin atribuirea unei anumite persoane. Titularii exercită prerogative identice asupra numelui și niciunul nu îl poate împiedica pe celălalt să exercite aceleași prerogative. Fiecare titular, odată ce îi este atribuit numele, în temeiul acestei aparte- nenţe exclusive, poate solicita, de pildă, schimbarea numelui său. Indisponibilitatea numelui nu contrazice aproprierea, ci o presupune[2]. În cazul persoanei fizice, dreptul asupra numelui este un drept al personalităţii, de natură extrapatrimonială.

Dreptul la nume se poate manifesta și ca drept de a ne folosi numele în exerciţiul unei activităţi comerciale, sub formă de denumire (Legea nr. 26/1990) sau de marcă (Legea nr. 84/1998). Și în acest caz, denumirea servește ca element de identificare a persoanei juridice. În legislaţia noastră, se pune semnul egalităţii între firmă și numele comercial. Din punctul de vedere al naturii juridice, firma este un bun incorporal, inclus în fondul de comerţ, care este, la rândul său, o universalitate de fapt concepută ca un ansamblu de bunuri ce este privit ca un bun incorporal distinct[3]. Printre drepturile privative referitoare la elementele fondului de comerţ, comerciantul are dreptul de exploatare a firmei în folosul său. Acest drept privativ are valoare economică fiind

[1] A se vedea P. BERLIOZ, Droit de biens..., op. cit., 2014, p. 58.
[2] Idem, p. 59-60.
[3] A se vedea I. REGHINI, Ș. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 387.

menit să asigure realizarea activităţii comerciale. Fiind și un element de atragere a clientelei, firma dobândește o valoare economică proprie pe piaţă și conferă un drept patrimonial[1]. Astfel, s-a considerat că este contrară principiilor fundamentale ale dreptului societar desprinderea numelui unui asociat din denumirea dată societăţii, odată cu plecarea asociatului din societate. Numele, deși element al personalităţii, nepatrimonial, va păstra regimul real al firmei, devenind obiect de drept patrimonial. Înregistrarea ca marcă a denumirii societăţii face posibilă utilizarea sa exclusivă, fără ca un terţ sau o altă societate să poată folosi acest nume în același domeniu de activitate și să se poate opune acestei utilizări exclusive, dacă nu obţine în prealabil anularea înregistrărilor din Registrul Naţional al Mărcilor[2].

S-a arătat că, „în sens juridic, lucrul este orice element material (corporal) sau imaterial (necorporal) al realității obiective care are o configurație proprie, stabile și autonomă”[3]. Prin această identitate, lucrurile se diferențiază de alte lucruri care nu pot fi apropriate. Numai dacă lucrurile răspund celor trei condiții de identitate pot fi apropriate. De aceea bunurile de gen nu pot fi apropriate decât după individualizarea lor[4]. Relația care se stabilește între lucru și bun este o relație de la gen la specie.

Trăsătura care distinge bunul de lucru este determinată de apropriere. Prin apropriere, lucrul, care are o valoare de uz, dobândește și o valoare de schimb. Valoarea economică a bunului apare ca o sumă a celor două valori și se imprimă asupra dreptului care are ca obiect acel bun. Astfel, bunul, în sens juridic, este definit în doctrină ca „lucrul corporal sau necorporal care dobândește valoare economică prin apropriere, adică în măsura în care este obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real”[5].

În gândirea axiologică, noţiunea de valoare este privită fie din perspectivă subiectivă, fie obiectivă. Dacă subiectiviștii consideră că valorile nu sunt proprietăţi ale lucrurilor, ci există doar în percepţia noastră asupra lumii exterioare, pentru obiectiviști, valorile sunt inerente lucrului[6].

În concepţia obiectiviștilor, valoarea obiectivă există prin ea însăși și însoţește orice lucru. Atunci când valoarea obiectivă, inerentă oricărui lucru, corporal sau necorporal, este recunoscută de către societate și poate fi reprezentată economic, devine consubstanţială noţiunii de bun. În aceste condiţii, bunul poate fi apropriat. Într-o teorie juridică privind valoarea obiectivă a lucrurilor, se arată că bunul nu dobândește valoare pentru că este apropriat, ci este apropriat pentru că are o valoare prin el însuși.

[1] A se vedea ST. D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial. Conform Noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, 2012, p. 95 și 97.
[2] A se vedea F. STÂRC-MECLEJAN, Care e prețul numelui tău?, în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 358-359.
[3] A se vedea V. STOICA, Noțiunea de bun incorporal în dreptul civil român..., op. cit., p. 27.
[4]  Idem, p. 29.
[5]  Idem, p. 36.
[6] C. KRIEF-SEMITKO, La valeur en droit civil français, Essai sur les biens, la propriété et la possession, L’Harmattan, Paris, 2009, p. 11 și urm.; a se vedea I. SFERDIAN, Privire asupra aproprierii creanțelor, în
R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 302.

Această valoare obiectivă este independentă de preţ[1] sau de valoarea venală a bunului[2], care, ambele, reprezintă valori numerice apreciate subiectiv, de regulă cu ocazia tranzacţionării unui anumit bun.

Indiferent cum ne poziţionăm în receptarea valorii, dacă reprezentarea economică a valorii unui lucru este posibilă, lucrul împreună cu valoarea care îi este atașată, constituie un bun. În cazul în care reprezentarea economică a valorii unui lucru nu există, aceasta nu înseamnă că lucrul acela nu are valoare, ci doar că acel lucru nu interesează din perspectiva aproprierii, nu interesează dreptul. Prin urmare, dacă un lucru este susceptibil de apropriere, aceasta se datorează naturii economice a valorii care îi este atașată[3].

Bunul este doar un suport pentru drepturile patrimoniale, iar dreptul se situează în exteriorul noţiunii de bun, cu care nu se confundă conceptual[4].

Cum am precizat deja, în situaţia în care un proprietar este de acord ca o parte din utilităţile bunului său să fie atribuite în beneficiul altei persoane, aceasta va exercita doar o parte din prerogativele de care dispune proprietarul, prin intermediul dreptului real care se constituie în patrimoniul său (uzufruct, uz, abitaţie, folosinţa terenului în cazul superficiei). Acest drept real asupra bunului altuia este mijlocul de apropriere pentru valoarea obţinută prin extragerea utilităţilor lucrului.

Atunci când un creditor urmărește obţinerea unui avantaj prin intermediul presta- ţiei ce urmează a fi executată de către debitorul său (a da, a face, a nu face), bunul obţinut ca rezultat al acelei prestaţii este apropriat în baza raportului personal care se stabilește între aceștia. Dreptul de creanţă intervine în aproprierea valorii obţinute prin realizarea prestaţiei ca un drept tranzitoriu, cu rol de catalizator[5].

În realitate, prin apropriere, nu lucrul dobândește valoare, ci dreptul care poartă asupra sa. Valoarea de schimb care se obține prin apropriere este o valoare atribuită, care se observă la nivelul dreptului.

Activul patrimonial este format din drepturi patrimoniale, singurele care au valoare. Prin urmare, deși spunem în mod curent că bunurile au valoare, în realitate numai drepturile care poartă asupra bunurilor au valoare. Dacă asupra aceluiași lucru se constituie mai multe drepturi reale de natură diferită, fiecare dintre aceste drepturi are o valoare diferită, corespunzătoare utilităților pe care lucrul le procură prin intermediul fiecărui drept în parte. Prin drepturile patrimoniale este posibilă o alocare

[1] Prețul este expresia monetară a valorii bunului la un moment dat. Este o valoare convenită, deci subiectivă, care presupune stabilirea unui raport economic între două bunuri sau între un bun și monedă. Prețul, ca valoare convenită, este un element exterior bunului, în timp ce valoarea obiectivă este bunul înfățișat în aptitudinea sa de a dobândi alte valori, astfel că prețul este contravaloarea unei valori obiective, situate în toate bunurile, la un moment dat (a se vedea
  1. KRIEF-SEMITKO, op. cit., p. 22-23).
[2] Și valoarea venală este tot o valoare subiectivă, chiar dacă nu este rezultatul acordului părților, deoarece, ca și prețul, depinde de modul în care societatea privește bunul înfățișat. Ea constituie o valoare numerică exprimată în unități monetare (a se vedea C. KRIEF-SEMITKO, op. cit., p. 23).
[3] Idem, p. 34.
[4] A se vedea P. BERLIOZ, La notion de bien, LGDJ, Paris, 2007, p. 153-154.
[5] A se vedea I. SFERDIAN, Privire asupra aproprierii creanțelor..., op. cit., p. 302.

a valorilor de către persoane într-o lume în care resursele sunt din ce în ce mai rare, iar utilizările din ce în ce mai variate[1].

În actuala reglementare, legiuitorul distinge clar nu numai între lucruri și bunuri, ci și între bunuri şi drepturile patrimoniale.Drepturile patrimoniale fiind instrumentele prin care lucrurile devin bunuri, nu este permisă confuzia celor două noţiuni. Chiar denumirea Titlului I al Cărţii a III-a –„Bunurile şi drepturile reale în general” – ne conduce la concluzia că legiuitorul deosebeşte cele două concepte.

În sensul strict al noţiunii de bun, dreptul patrimonial nu mai este inclus în sfera bunurilor. Dreptul patrimonial este doar instrumentul prin care lucrul se transformă în bun.

Pentru ca un lucru să fie bun acesta trebuie să facă obiectul unui drept patrimonial. Legiuitorul defineşte bunurile prin referire exclusiv la calitatea lor de obiecte ale drepturilor patrimoniale. Dar nu toate drepturile patrimoniale pot fi instrument de apropriere, de transformare a lucrului în bun, ci doar drepturile reale principale și accesorii, care presupun relația directă cu bunul.

Actuala definiţie a bunurilor concordă cu ideea că în cadrul raporturilor juridice patrimoniale și al actelor care le generează, bunurile au doar rolul de obiect derivat. Numai pentru drepturile reale principale și accesorii, bunurile constituie obiectul direct. Numai primele permit relația directă cu lucrul, aproprierea directă, și numai pentru primele bunul este obiectul direct al dreptului. În cazul drepturilor de creanță, aproprierea nu este posibilă decât indirect prin executarea unei prestații a debitorului și numai atunci când aceasta are ca rezultat un bun[2]. Obiectul direct al creanței este însă prestația debitorului. Atunci când aceasta se raportează la un bun existent, este vorba despre un bun care aparține debitorului și este un obiect derivat al prestației sale.

Aproprierea lucrului în sens strict presupune luarea lucrului în stăpânire și relația directă a persoanei cu lucrul devenit bun. Relația de putere directă asupra bunului este posibilă atât în cazul dreptului de proprietate, cât și în cazul dezmembrămintelor proprietății. În acest ultim caz, nu trebuie confundată aproprierea prealabilă a lucrului prin intermediul dreptului de proprietate, cu aproprierea realizată prin intermediul dezmembrământului, care se produce direct în patrimoniul titularului dezmembrământului, în temeiul actului sau faptului juridic care a stat la baza constituirii sale. La constituirea dezmembrământului, valoarea economică a dreptului de proprietate se repartizează între nudul proprietar și titularul dreptului dezmembrat.

Dreptul de ipotecă poate fi instrument de apropriere doar pentru dreptul real asupra bunului corporal, necorporal, mobil sau imobil ce constituie obiectul derivat al ipotecii[3].

[1] A se vedea R. RIZOIU, Universul invizibil și economia sa. Ipoteca asupra bunurilor incorporale și ipoteca asupra drepturilor patrimoniale, în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 291.
[2] A se vedea V. STOICA, Noțiunea de bun incorporal..., op. cit., p. 33-34.
[3] Idem, p. 53. Autorul arată că termenul de bun desemnează obiectul dreptului real principal în legătură cu care s-a înființat ipoteca imobiliară sau mobiliară. Dreptul de ipotecă nu poartă decât indirect asupra acestui bun, iar obiectul direct al ipotecii este chiar dreptul real principal avut în vedere la constituirea ipotecii: dreptul de proprietate în forma sa tipică sau atipică, dreptul de uzufruct și dreptul de superficie.

În cuprinsul art. 542 C. civ., intitulat „Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor”, se precizează că „dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referi- toare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora”, iar „celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile”. Prin urmare, legiuitorul a înţeles să acorde o identitate de regim juridic bunurilor şi drepturilor care poartă asupra lor, în funcţie de natura imobiliară sau mobiliară a bunurilor ca obiect al acestor drepturi. Dacă drepturile ar fi fost privite ca bunuri de legiuitorul actual, nu era necesară reglementarea extinderii regimului juridic aplicabil bunurilor asupra drepturilor.

Extrasul complet îl puteți descărca aici:

Extras din Drepturi reale. Drepturi reale principale. Studiu aprofundat_Irina Sferdian

CLICK AICI şi află mai multe detalii despre volum.

 

Măsuri Judiciare (Legea 50/1991)

Masuri Judiciare Legea 50/1991

Art. 32. [Măsuri judiciare]

(Fragment din cartea Legea 50/1991)

  • În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s‑au conformat în termen celor dispuse prin procesul‑verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz:
  1. încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei;
  2. desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.
  • În cazul admiterii cererii, instanţa va stabili termenele limită de executare a măsurilor prevăzute la alin. (1).
  • În cazul nerespectării termenelor limită stabilite, măsurile dispuse de instanţă, în conformitate cu prevederile (2), se vor duce la îndeplinire prin grija primarului, cu sprijinul organelor de poliţie, cheltuielile urmând să fie suportate de către persoanele vinovate.

(4)[1] În situaţiile prevăzute la art. 24, organele de control vor putea cere organelor judiciare să dispună măsurile menţionate la alin. (1). Organele de control competente, potrivit legii, pot cere organelor de urmărire penală sesizate şi, după caz, instanţei să dispună oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal.

(5) Persoanele care au beneficiat de subvenţie pentru construirea unei locuinţe şi pentru care s‑a dispus măsura prevăzută la alin. (1) lit. b) vor restitui subvenţiile primite, cu plata dobânzilor legale pentru perioada în care le‑au folosit.

Read More

Relația dintre dreptul UE și dreptul național: supremația

(Extras din P. Craig, G. de Búrca, Dreptul Uniunii Europene – comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a VI-a, Ed. Hamangiu, 2017)

CONSIDERAȚII PRINCIPALE

  1. Teza supremației dreptului UE nu a beneficiat de o bază formală în tratate, ci a fost dezvoltat de către Curte pe baza noțiunii sale privind „noua ordine juridică”. CEJ a stabilit că scopul creării unei piețe comune uniforme între diferite state membre ar fi periclitat dacă dreptul UE ar putea fi subordonat dreptului național.
  2. Prin urmare, în opinia CJUE, validitatea dreptului UE nu poate fi niciodată, evaluată prin referire la dreptul național. Instanțele naționale trebuie să pună imediat în apli­care dreptul UE, indiferent de rangul acestora, în cauzele cu care sunt sesizate și să ignore sau să înlăture orice normă națională, indiferent de rang, care ar putea împie­dica aplicarea dreptului UE. Astfel, în opinia CJUE, orice normă din dreptul UE este prioritară față de orice dispoziție a dreptului național, inclusiv constituțiile naționale.
  3.  Cerința de a „înlătura” dreptul național conflictual nu implică o obligație de a anula dreptul național, care poate continua să se aplice în orice situație care nu este regle­mentată de prevederea conflictuală din dreptul UE.
  4. Majoritatea instanțelor naționale nu acceptă viziunea CJUE în ceea ce privește supremația dreptului UE. Deși în practică, acceptă cerințele supremației, majoritatea privesc aceasta ca decurgând din constituțiile lor naționale, nu din autoritatea trata­telor UE sau a CJUE și rețin competența unui control constituțional de fond asupra măsu­rilor dreptului UE. Apar în plus, provocări noi care decurg din introducerea în Tratatul de la Lisabona a unor dispoziții care protejează identitatea națională

Read More

Condiții de admisibilitate privind competența Curții Constituționale

Condiții de admisibilitate privind competența Curții Constituționale

(Fragment din Codul civil reflectat in jurisprudenta Curtii Constitutionale)

§1. În raport cu competența autorității legiuitoare

1. Excepția de neconstituționalitate. Invocarea unei omisiuni legislative. Inadmisibilitate

Norma criticată:

Art. 36 alin. (5) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998, care are următorul cuprins: „(5) Terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz, la cerere”.

Read More

Nulitatea actului juridic civil (extras)

Secţiunea a IV‑a. Nulitatea actului juridic civil
1. Noţiuni generale

(Extras din cartea “Curs de Drept Civil. Partea Generală. Ediția a III-a – Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu)

1.1. Definiţia nulităţii

Art. 1246 alin. (1) C.civ. dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă
prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.
Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

În alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine, dacă legea nu dispunealtfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice.
Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
– nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil şi o cauză de ineficacitate a actului juridic civil;
– priveşte, în principiu, numai actele juridice (unilaterale, bilaterale, plurilaterale),
nu şi faptele juridice stricto sensu. Există însă şi dispoziţii legale din care rezultă că
nulitatea este o sancţiune care nu se aplică exclusiv actelor juridice; spre exemplu,
art. 196‑199 C.civ. reglementează nulitatea persoanelor juridice; art. 100 alin. (1) şi (4) C.civ. se referă la anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (cu precizarea că actele de stare civilă nu sunt acte juridice în sens de
negotium, ci acte în sens de instrumentum, adică înscrisuri);
– intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic[2] (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau condiţii de formă);

– constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, deci nu priveşte, întotdeauna, actul juridic în întregul lui;
– pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor
actului juridic, se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este lipsit
numai de acele efecte care contravin scopului urmărit de dispoziţia legală
încălcată;
– momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic[1]. De exemplu, și în cazul la care se referă art. 1662 alin. (3) C.civ., cauza de nulitate există la momentul încheierii contractului, însă aplicarea sancţiunii este condiţionată de nedeterminarea preţului vânzării în termen de un an de la încheierea contractului; de asemenea, în ipoteza constituirii rentei viagere cu titlu oneros pe durata vieţii unei persoane afectate, la data încheierii contractului, de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată [art. 2247 C.civ., care, conform art. 2256 alin. (1) C.civ., se aplică şi în cazul contractului de întreţinere], cauza de nulitate există la data încheierii contractului şi constă în lipsa elementului aleatoriu;
– nulitatea nu intervine dacă, deşi la încheierea actului juridic a fost încălcată o condiţie de validitate, printr‑o normă specială se dispune altfel [spre exemplu, art. 1213 C.civ., care permite adaptarea contractului lovit de nulitate relativă pentru eroare; art. 1222 alin. (1) C.civ., care prevede sancţiunea alternativă a reducerii obligaţiei în caz de leziune etc.].

Read More

Supliment Gratuit: Codul de procedură fiscală. Comentariu pe articole

Copy of Copy of Blogging Tips LinkedIn Post Header

Legea nr. 295 din 18 decembrie 2020
pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de
procedură fiscală, precum și aprobarea unor măsuri fiscal‑bugetare

comentariu pe articole

Nota autorului

Pe 21 decembrie 2020 – la numai două luni de la apariția comentariului nostru pe marginea Codului de procedură fiscală – se publica în Monitorul Oficial Legea nr. 295/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și aprobarea unor măsuri fiscal‑bugetare. 

În cea mai mare parte a lor, noile reglementări sunt rezultatul unor îndelungi consultări cu mediul de afaceri și cu organizații profesionale din domeniul fiscalității, astfel că modifi­cările acestea erau, în bună măsură, așteptate.

După cum se va vedea și în paginile următoare, cele mai multe dintre textele Legii nr. 295/2020 se referă la chestiuni abordate deja în comentariile noastre, ceea ce face ca valabilitatea acestora să nu fie afectată substanțial prin recenta intervenție legislativă.

Cu toate acestea, din respect pentru cititori și pentru a păstra actualitatea comentariului nostru, vom reda în acest supliment toate modificările aduse Codului de procedură prin Legea nr. 295/2020 și le vom analiza punctual pe fiecare.

Tanți Anghel,

București, 7 ianuarie 2021

Read More

Violenţa împotriva animalelor

Copy of Blogging Tips LinkedIn Post Header

Se spune că nivelul de civilizaţie al unei ţări se vede după felul în care îşi tratează animalele. Cartea de faţă (Violenţa împotriva animalelor – autori Teodor Manea şi Dragoş Lucian Ivan) îşi propune să trateze această chestiune din punct de vedere juridic, astfel încât să ne ofere informaţiile necesare pentru fiecare situaţie care poate apărea. Vă prezentăm azi un fragment din această carte, care poate fi regăsit mai jos.

3. Apreciem şi noi că textul unei infracţiuni în această materie trebuie să aibă în vedere în primul rând bunăstarea şi modul de viaţă normal al animalului. Oricât de mult am dori să îl considerăm un bun, şi evident că din anumite perspective aceasta este orientarea juridică justă, nu putem face abstracţie de caracteristica sa fundamentală, anume că este viu. În acest context, este perfect fezabil, din punct de vedere penal, să i se ofere un regim juridic propriu, special, în care primeşte o anumită formă de protecţie, dirijată spre asigurarea unei vieţi trăite în condiţii cât mai normale.

Read More

Codul de procedură fiscală: Comentariu pe articole

Blogging Tips LinkedIn Post Header (1)

Codul de procedură fiscală sau Legea generală de administrare fiscală reprezintă actul normativ de bază pentru aplicarea, în relația cu contribuabilii, a tuturor normelor de drept fiscal substanțial. Acest act normativ stabilește un cadru unitar pentru procedura de impozitare, aplicabil tuturor categoriilor de impozite și taxe, facilitând astfel activitatea practică de recuperare a acestora, deoarece aproape toate prevederile procedurale ce trebuie avute în vedere reies dintr-o singură lege.

Read More

[Model Fișă] Ipoteca | Fișe de drept civil. Ediția a 5-a

Model Fișă din volumul Fișe de drept civil. Editia a 5-a. Partea generala. Persoanele. Familia. Drepturile reale principale. Obligatiile. Contractele. Mostenirea.

Autori: Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Ioana Nicolae

Fișele de drept civil reprezintă, în acest moment, unica lucrare de acest gen, în materia dreptului civil, care tratează integrat întreaga tematică pentru toate concursurile de admitere şi definitivat în profesiile juridice.

Fișele de drept civil sunt destinate mai ales candidaților ce se pregătesc pentru aceste concursuri, fiind alcătuite astfel încât să acopere în primul rând acele materii și instituții ale dreptului civil care fac parte din tematica concursurilor juridice naționale.

Model Fișă din volumul Fișe de drept civil. Editia a 5-a.

Fişa Nr. 26

Ipoteca

1. Consideraţii generale privind dreptul de ipotecă
  1. Noţiune şi caractere juridice

– definiţie legală: ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii (art. 2343 C.civ.);
♦ în actuala reglementare, dreptul real de ipotecă poartă atât asupra bunurilor imobile, cât şi asupra celor mobile;
♦ ipoteca este şi o cauză de preferinţă, alături de privilegii şi gaj (art. 2327 C.civ.);
– ipoteca este o garanţie reală, accesorie, care constă în afectarea de către debitor sau de către o terţă persoană a unui bun mobil sau imobil pentru garantarea unei obligaţii și care conferă creditorului dreptul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu preferinţă din preţul obținut din valorificarea acelui bun faţă de alţi creditori ai aceluiași debitor.

Read More

În spatele oglinzii: voința ca putere

Articol publicat în volumul Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Coordonatori: Paul Pop, Radu Rizoiu

Conf. univ. dr. Radu RIZOIU
Facultatea de Drept, Universitatea din București

Motto: I said I’d do my best.
That’s hardly a promise[1].

Rezumat: Dreptul este o construcție antropocentrică. De la diviziunea romană (quod autem is quo ultimur vel ad personas pertinet, vel ad res, vel ad actiones) până la celebra frază a lui Portalis (Toutes les lois se rapportent aux personnes ou aux biens et aux biens pour utilité des personnes), dreptul a pus persoana în centrul preocupării sale.
În drept, voința reprezintă un element central. De la definiția dreptului subiectiv ca voință și interes, până la concepte de drept constituțional precum voința suverană a poporului, voința impregnează toate zonele sistemului juridic. Într-un fel, era cu neputință ca voința să nu fie reprezentată (cu pregnanță) în drept, de vreme ce se spune că numai în oglindă ne percepem cu adevărat propriul sine. Astfel, dreptul ca imagine în oglindă a lumii îl reflectă pe om ca o conștiință de sine, ca voință.
Studiul de față își propune să ofere imaginea din spatele oglinzii, pentru a descifra vălul misterului procesului complex al voinței, din perspectivă juridică. Aspectul reflexiv al voinței reprezintă punctul dificil al analizei voinței juridice. Dacă pretindem că voința în drept trebuie să se raporteze la voința internă, aducem oglinda în interiorul nostru, iar atunci oglinda nu mai poate reflecta nimic în exterior. Dreptul ar fi atunci captiv fiecărei ființe, raporturile dintre ființe fiind nereflectate de drept. Dreptul și-ar pierde rațiunea de a fi. Spre deosebire de credință (care poate forța ființa să se afunde în sine), dreptul este obligat de funcția sa să privească spre exterior, spre celelalte ființe (subiecte de drept). Pentru a putea reflecta voința ființei, o oglindă exterioară trebuie să surprindă o imagine (am)plasată în afara ființei. Prin urmare, singura voință care este perceptibilă de către drept este voința exteriorizată.
Pornind de la bazele teoriei voinței juridice, pentru a-i sublinia limitele explicative, prezentul demers explorează teoria voinței văzută ca o putere, cu scopul de a dezvălui răspunsul la întrebarea „Este voința o putere sau o slăbiciune?”, iar în final sunt analizate exemplele unde teoria voinței poate oferi o interpretare mai apropiată realității unor probleme juridice concrete.

Read More

Page 1 of 26

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén